A doua zi dupa moartea mamei sale, pe 25 octombrie 1977, Roland Barthes incepe un “jurnal de doliu”. Il scrie cu cerneala, uneori in creion, pe fise pe care tot el le pregateste din foi de hartie standard taiate in patru, din care pastreaza mereu o rezerva pe masa sa de lucru. (…) Ele sunt redactate, esentialmente, la Paris si la Urt, in apropiere de Bayonne, unde Roland Barthes ramane uneori in compania fratelui sau, Michel, si a sotiei acestuia, Rachel.(…) Nu vom citi in cazul dat o carte incheiata de autorul sau, ci mai degraba ipoteza unei carti dorite de acesta, care contribuie la elaborarea operei sale si, din acest punct de vedere, o limpezeste.
27 octombrie
De indata ce o fiinta a murit, innebunitoare construire a viitorului (schimbarea mobilelor etc.): futuromanie.
27 octombrie
Adunare mult prea numeroasa. Frivolitate in crestere, inevitabila. Ma gandesc la ea, care este alaturi. Totul se prabuseste.
Anume aici se afla inceputul marelui, indelungatului doliu.
Pentru prima oara in ultimele zile, ideea acceptabila a propriei mele morti.
10 noiembrie
Mi se ureaza “curaj”. Dar vremea curajului a fost cea in care ea era bolnava, pe cand o ingrijeam vazandu-i suferintele, tristetile, si cand trebuia sa ma ascund pentru a plange. In fiecare clipa trebuia sa-mi asum o decizie, o atitudine; or, anume acesta-i curajul. – Acum, curaj inseamna dorinta de viata si nu am decat prea mult.
19 noiembrie
A tresari, ingrozit, ca fiind pur si simplu posibil momentul in care amintirea cuvintelor pe care mi le-a spus nu m-ar mai face sa plang…
(Roland Barthes – Jurnal de doliu, Cartier, 2009)
Departe de a fi o exorcizare, e ca o pauza. Si o rationalizare.
