Unii nu intelege postmodernismul

Unul dintre lucrurile bune pe care ti le ofera postmodernismul (in plan uman, nu cultural) este acela de a-ti lasa libertatea de a nu intelege cultura fara a te simti prost. Nu doar pentru ca exista o probabilitate considerabila ca cel / cei de langa tine sa nu fi inteles nici ei despre ce a vorbit poetul (desigur, in afara cazului in care esti singur cu poetul sau esti, din pacate, cel mai prost din sala), ci si pentru ca exista intotdeauna o barcuta de salvare numita fie “absurd”, fie “ermetism”, fie “revolta”, fie “descompunerea societatii contemporane”, fie “spirit ludic”…in fine, poate purta orice nume. Important este ca iti permiti sa nu intelegi o opera postmodernista pentru ca ai inceput si tu sa crezi ca nici poetul nu isi dorea sa fie inteles, ca, de fapt, nici poetul nu a inteles ce a scris.

Din pacate, nu multi profita de aceasta libertate. Asa ca, atunci cand iesi din sala, dupa o ora sau doua in care au cascat, sau s-au foit, sau si-au verificat telefonul, sau s-au uitat la tine cu o mirare de-a dreptul induiosatoare, unii iti vor spune ca a fost o experienta extraordinara, ca i-a facut sa inteleaga altfel lumea, viata si talentul, ca autorul e genial si opera si mai si. Dupa care intreaba pana la ce ora circula metroul si cu cine votezi, sperand ca nu vei intra in detalii si, desigur, sperand ca si tu ii minti spunand ca ti-a placut. Si uneori chiar o faci. Dar cine sa inteleaga? Si minciuna e postmodernista.

Trecand la lucruri reale, uneori ma simt prost cand sunt intr-o cafenea si nu fac nimic in momentul respectiv, asa ca aud diverse vorbite de populatia din jur. De multe ori, cand sunt cu cineva, vorbesc suficient de incet incat sa nu ma auda cei de la mesele alaturate. Sau cei din fata mea, cum se intampla de fiecare data. Totusi, uneori e distractiv sa asculti (cat timp nu o faci din spirit de papagal comunal). Auzi discutii de genul:

“Si sa vezi cum i-a zis….i-a zis mediocrule, asa i-a zis. Auzi, ce cuvant!”

“Da’ chiar, cine mai foloseste cuvantul asta in ziua de azi! Doamne!!!!”

“Pfff, chiar, cine mai zice asa….da’ de fapt, ce inseamna asta? Mediocru, ce…”

“E un cuvant asa, mai nasol…”

“Ca prostule, asta voia sa zica, prostule. Dar e un cuvant foarte vechi, nu se mai foloseste!”

…

In seara asta sunt cine si cum eram acum patru ani. Muzica si o poveste ma fac sa ma intorc exact in punctul pe care am sperat ca il voi uita complet. Si de care imi este inexplicabil de dor. Si despre care nu voi vorbi niciodata. Pentru ca nu a mai ramas nimic de atunci.

Nimeni nu mai stie ce insemna. Nici macar eu.

 

Lamuriri

Nu astepta compasiune, sprijin sau macar o palma aplicata induiosator in moalele capului de la un om pe care nu l-ai lasat niciodata sa treaca de intimitatea politicoasa si de complezenta. De pseudointimitatea prin care voiai sa ii sugerezi ca sunteti prieteni la un nivel atat de superficial, ca si blondul cu radacini negre paleste in fata voastra. Nu astepta compasiune de la un prieten care nu ti-a fost niciodata prieten, neavand nici macar curajul de a-l numi astfel. A-i spune prieten implica o minima responsabilitate pe care tu, imbibat de bun simt ca painea de spirt, o suportai doar daca era sincera. Asa ca te-ai scutit de responsabilitate, dar fara a te scuti de minciuna politicoasa afisata ritualic, anual.

Nici macar sa nu-ti treaca prin minte ca ar fi fost dragut sa iti dea un semn. Tu ai stabilit limitele jocului.

 

E un tu generic, nu folosesc blogul pe post de messenger.

 

• mi se pare interesant cum  literatura cu nuante biografice sau cel putin cu pretentii realiste, care ajunge sa vorbeasca despre moartea cuiva drag, moartea aceea aproape la fel de insuportabila ca propria moarte, povesteste o durere aproape intotdeauna la fel. Aceleasi porniri, aceleasi intrebari, aceeasi dorinta de razbunare si aceeasi trecere brusca de la acceptare la cautare, refuz, eventual minciuna, sigur regrete, pentru ca apoi sa vina cu niste explicatii cu rol de sedativ macar pentru o vreme. Asa e si in realitate. Scena doliului e realista.
• J.M. Coetzee, Maestrul din Petersburg. De inteles numai cu ajutorul unor notiuni despre Dostoievski in background. Altfel, o poveste despre crima, iubire, delir si, rareori, religie, neaparat despre demnitate si , din nou in treacat, despre Rusia, ca daca n-ar fi, nu s-ar povesti. Nu mi-am dorit sa dorm cu ea sub perna.

Jurnal de doliu

A doua zi dupa moartea mamei sale, pe 25 octombrie 1977, Roland Barthes incepe un “jurnal de doliu”. Il scrie cu cerneala, uneori in creion, pe fise pe care tot el le pregateste din foi de hartie standard taiate in patru, din care pastreaza mereu o rezerva pe masa sa de lucru. (…) Ele sunt redactate, esentialmente, la Paris si la Urt, in apropiere de Bayonne, unde Roland Barthes ramane uneori in compania fratelui sau, Michel, si a sotiei acestuia, Rachel.(…) Nu vom citi in cazul dat o carte incheiata de autorul sau, ci mai degraba ipoteza unei carti dorite de acesta, care contribuie la elaborarea operei sale si, din acest punct de vedere, o limpezeste.

27 octombrie

De indata ce o fiinta a murit, innebunitoare construire a viitorului (schimbarea mobilelor etc.): futuromanie.

27 octombrie

Adunare mult prea numeroasa. Frivolitate in crestere, inevitabila. Ma gandesc la ea, care este alaturi. Totul se prabuseste.

Anume aici se afla inceputul marelui, indelungatului doliu.

Pentru prima oara in ultimele zile, ideea acceptabila a propriei mele morti.

10 noiembrie

Mi se ureaza “curaj”. Dar vremea curajului a fost cea in care ea era bolnava, pe cand o ingrijeam vazandu-i suferintele, tristetile, si cand trebuia sa ma ascund pentru a plange. In fiecare clipa trebuia sa-mi asum o decizie, o atitudine; or, anume acesta-i curajul. – Acum, curaj inseamna dorinta de viata si nu am decat prea mult.

19 noiembrie

A tresari, ingrozit, ca fiind pur si simplu posibil momentul in care amintirea cuvintelor pe care mi le-a spus nu m-ar mai face sa plang…

(Roland Barthes – Jurnal de doliu, Cartier, 2009)

Departe de a fi o exorcizare, e ca o pauza. Si o rationalizare.

deci

Ma simt onorata pentru extraordinara onoare pe care mi-a  facut-o onorabilul http://barriegeorgescu.wordpress.com/ atunci cand mi-a acordat onorabilul premiu. Ma simt profund miscata de faptul ca imi citeste blogul. Lunar.

De asemenea, ii multumesc pentru ca ma obliga sa fiu prietenoasa. Lunar.

Asadar, trebuie sa ma conformez. Si premiul de astazi merge la….

http://brusturel.wordpress.com/, pentru diverse calitati.

http://cafeneauaretro.blogspot.com/, pentru calitati asemanatoare.

http://b0gz0r.blogspot.com/, pentru ca isi descopera niste calitati, dar fara probe substantiale nu-l crede nimeni.:P

Gata, am fost prietenoasa.

Sapaturi

Nu ca m-ar fi deranjat ca House nu a fost dintotdeauna House. Cu atat mai mult cu cat House nu e House, adica e House, dar numai cand e House, in rest e Hugh Laurie.

Si nu, in niciun caz nu e cea mai reusita. Dar sapaturi exista pentru toti.

Noi nu stam, noi activam

Iata ca a cazut si guvernul. Iata ca stema Romaniei nu va fi modernizata si completata cu simbolul Sibiului, care o fi acela. Iata ca Bucurestiul in continuare e mai toxic decat un butoi de apa din Tazlau. Pentru toti cei care simt ca nu mai vor, pentru toti cei care simt ca nu mai pot, pentru toti cei care simt ca se duc de rapa odata cu tara….nu am nicio dedicatie.

Dar pentru cei care nu au treaba pe la casele lor si au chef de un proiect dragut, multicultural dezvoltat si cum mai vreti voi, am primit si eu de veste cum ca s-a dat startul la inscrieri pentru Global Innovation Tournament.

Global Innovation Tournament 2009 (GIT) este o competitie internationala care ii provoaca pe tineri sa rezolve o problema comuna, globala, generand cat mai multa valoare posibila. Echipele trebuie sa isi trasmita ideile si rezultatele obtinute, postand un videoclip pe YouTube.

http://www.unleashingideas.org/romania/git?_c=1

Astfel de competitii prind foarte bine, in conditiile in care tinerii desteptati (conditie necesara) au inteles care e trendul, care sunt presiunile si care sunt asteptarile tuturor, mai putin ale celor care chiar pot sa faca ceva. Daca macar o parte dintre ele  inseamna ceva, altceva decat satisfacerea unor nevoi mai mult sau mai putin egoiste ale participantilor si poate satisfacerea unor curiozitati neimplinite ale unor jucatori cu anumite dimensiuni, atunci dracul nu este atat de negru si nici viitorul atat de gri.

Lamentearly in the evening

Cand m-a luat de mana si mi-a spus sa trec linistita pe langa cainii aia, am intrebat-o : “Tie nu ti-e frica de caini, nu-i asa?”. Nu a spus nu.

A fost una din marile dezamagiri ale copilariei mele. Sa realizez ca si mamei ii este teama de unele lucruri, nu doar lucrurilor le este teama de mama. Imi spuneam ca mama nu e intangibila si-mi dadeam seama ca nu ma poate apara de orice si parca nu-mi venea sa cred. Normal, eu eram doar un copil si ea era mama.

Era bolnava, era trista, avea dureri de neimaginat. Dar mie tot nu-mi venea sa cred ca ei i se poate intampla ceva imposibil de rezolvat. Firesc. Eu eram doar un copil cat se poate de prost, mai prost decat insasi prostia, si ea era mama. Omul care trece peste toate si care moare asa cum e firesc sa moara un parinte, de batranete.

Inapoi la negru, cum ar veni

Dureros de aproape, doi copii au ramas fara tata si nu a trecut nici macar un an de cand mama lor a murit.

In alta emisfera, un monstru tatuat si pe cerul gurii isi acuza femeia labila psihic de a-si fi predat copiii unui pedofil, in baza calitatii acestuia de unchi. De parca gradul de rudenie e o garantie a bunei purtari. Ce face mediatizarea nepotismului….In orice caz, femeia raspunde cu un simplu : “stii bine ca nu am niciun unchi”. Corect.

Inapoi in emisfera initiala, o tanti si-a facut un blog pe care povesteste despre miracolul sarcinii, despre cum nu a ramas insarcinata cu o mega-vedeta pentru ca voia sa devina faimoasa, ci pentru ca…..s-a intamplat.

Dezastrul e omniprezent, as zice.

Nu inteleg obsesia autoevaluarii prin comparatie cu orice neica aproape-nimeni. Obsesia pur romaneasca, mi-au zis unii, pur animalica, as zice eu, a mortii caprei vecinului de dragul inclinarii balantei inspre propria tarla presarata cu dezastre, in care atarna mai greu resturile de fericire decat la vecinul. Uneori, doar atunci cand reflexivitatea e mai mult decat un concept intalnit printr-a 11-a, cand invatai despre ciuleandra, asadar uneori, necazul vecinului te face sa realizezi ca ce ai tu, asa ciuntit si partial epuizat cum e, inseamna ceva. De multe ori, e o ocazie nemaipomenita pentru a da drumul unor invataturi pline de intelepciune si miez moralist, din care sa inteleaga oricine cum ca tu stii sa faci diferenta dintre bine si rau, dintre corect si gresit, dintre tine si restul dobitocilor.

Uneori, dezastrul, oricat de aproape ar fi de tine, e ca un numar de magie. Ireal, de necrezut, te obliga sa te indoiesti de adevarul lui pentru ca stii ca trebuie sa existe un alt adevar, trivial, dar de bun simt, care face toata smecheria sa mearga. Desigur, esti tentat sa il dai naibii de mecanism din substrat, cand ce vezi mutileaza si distruge. Dar nu poti sa nu crezi.

Cel putin o vreme. Pana cand devii suficient de puternic incat sa te ajuti singur si sa intelegi singur, in spiritul legilor naturii, ce si de ce se intampla.

E stupid sa spui ca e imposibil sa se intample raul x+1 la atat de putin timp dupa x, mai ales in siruri. Se intampla. Si, daca nu te inveti minte si crezi ca ai scapat si ca dupa ce ai atins fundul gropii e imposibil sa nu urci, Dumnezeu, natura sau nimeni iti ofera ocazia de a te mai sinucide o data. Cu multa placere. Ca daca era mai usor, nu mai era echitabil.

Captain Planet, heeee’s our hero

Gonna take polution down to zeeero

Nu stiu ce motive are ProCinema pentru a difuza Captain Planet, dar daca sunt macar 10 copii (minus eu) care sa se uite la desenele astea, tot e bine. Si nu pot, chiar nu pot sa nu fiu nostalgica si sa nu iau pozitia “pe vremea mea, desenele erau amuzante si educative, nu pline de monstri morbizi care isi taie gatul for fun”. Am incercat, nu sunt omul care sa slaveasca inocenta (sau lipsa alternativelor) de acum douazeci de ani si evolutia nu e o catastrofa. Dar stomacul meu nu digera porcariile cu oameni fara cap si gaini amputate pe post de desene animate pentru copii. Si educative sigur nu-s, puii se iau de la Agricola, iar oamenii fara cap nu mai sunt interesanti cam din Evul Mediu incoace.

Eco-istii ar putea sa-si recruteze generatii de adepti prin intermediul domnului Capitan Planeta.

 

Trecem peste si mentionam : Cohen e incredibil. La 20:00 a inceput sa cante, a facut pauza vreo 10 minute si concertul s-a terminat la 23:30. Si vocea lui suna de mii de ori mai bine decat pe cd si e cald si amuzant si, chiar daca are 74 de ani, te poti indragosti de el fara probleme. Inca nu e de trecut in registru la C.A.R. pensionari. Ar putea sa faca o traditie din a canta in septembrie in Bucuresti, eu nu m-as supara. Dar nu pe stadion si nu pe scaun, muzica lui trebuie ascultata in picioare, eventual dansand. Asta mi-a lipsit aseara, dansul. In rest, a fost perfect.